Citeşte mai mult.

Dovezi privind rolul infecţiei în etiologia naşterii premature:
• Infecţia intrauterină sau administrarea sistemică de produşi microbieni la animale de laborator gestante poate determina travaliu prematur şi naştere
• Infecţiile sistemice materne cum ar fi pneumonia şi pielonefrita sunt frecvent asociate cu debutul travaliului prematur la oameni
• Infecţiile intrauterine subclinice sunt asociate cu naşterea prematură
• Tratamentul antibiotic al infecţiilor intrauterine ascendente poate preveni prematuritatea la modele experimentale de corioamniotită
• Tratamentul bacteriuriei asimptomatice previne prematuritatea
Studiile microbiologice şi histopatologice sugerează că infecţia / inflamaţia poate fi responsabilă de 25-40% din cazurile de travaliu prematur. Infecţia este deseori dificil de confirmat, creşterea citokinelor proinflamatorii în lichidul amniotic şi invazia microbiană a cavităţii amniotice numărându-se printre dovezi.

Frecvenţa infeţiei intrauterine în naşterea prematură
Prevalenţa culturilor pozitive pentru microorganisme din lichidul amniotic la femei cu travaliu prematur şi membrane intacte este de aproximativ 13%. Cu cât este mai mică vârsta gestaţională în momentul naşterii premature, cu atât invazia microbiană a cavutăţii amniotice va fi mai frecventă. În cazul rupturii premature a membranelor, prevalenţa culturilor amniotice pozitive este de aproximativ 32,4%. Printre gravidele ce se prezintă cu dilataţie cervicală în trimestrul II, prevalenţa culturilor amniotice pozitive este de 51%.
Invazia microbiana a cavităţii amniotice apare la 11,9% din sarcinile gemelare cu travaliu şi naştere prematură.
Cel mai frecvent microorganism identificat este Mycoplasma.
Folosind tehnici moleculare, a fost identificată o prevalenţă mare a infecţiei printre sarcinile complicate cu travaliu prematur sau ruptură prematură de membrane. Gene bacteriene ARN ribozomal 16S au fost identificate la 70% din gravidele cu PROM şi la 80% din cele cu travaliu prematur, faţă de doar 9% la gravidele care au născut prematur prin indicaţii materne sau fetale (ARN bacterian identificat în lichid amniotic, lichid gastric şi lavaj bronhoalveolar la nou-născut). S-a observat o puternică asociere între detectarea genelor ARN 16 S bacterian în orice fluid şi creşterea IL-6 şi IL-8 în ţesutul placentar, membranele fetale sângele din cordonul ombilical.

Infecţia intrauterină ca un proces cronic
Dovezi ce sprijină inflamaţia / infecţia cronică intrauterină apar din studiile microbiologice ale lichidului amniotic şi din cele asupra concentraţiei de mediatori inflamatori cu ocazia amniocenrezei pentrui diagnostic genetic.
Au fost raportate prevalenţe între 0,37 – 6,6% ale culturilor pozitive din lichidul amniotic pentru Mycoplasma şi Ureaplasma. Toate femeile infectata fie au avortat în următoarele patru săptămâni, fie au născut prematur. Toate au prezentat histologic corioamniotită. Aceste constatări sugerează faptul că invazia microbiană poate fi clinic silenţioasă în trimestrul II de sarcină , iar avortul şi naşterea prematură apar după câteva săptămâni.
Concentraţia IL-6 în lichidul amniotic este considerată un marker al inflamaţiei intraamniotice frecvent asociat cu infecţia microbiană a lichidului amniotic sau a spaţiului corioamniotic. Femeile cu concentraţii mari ale IL-6 în lichidul amniotic după amniocenteză au o incidenţă mult crescută de avort în trimestrul II şi de naştere prematură. De remarcat este că concentraţia plasmatică maternă de IL-6 mare nu este asociată cu rezultate nefavorabile ale sarcinii.
Şi alţi markeri inflamatori din lichidul amniotic ( metaloproteinaze MMP-8, IL-8, TNF-α şi angiogenina) au fost crescuţi la determinarea din lichidul amniotic cu ocazia amniocentezei la femei care ulterior au născut prematur.
Toate aceste date arată că procesul inflamator cronic intraamniotic poate fi prezent precoce în sarcină, fiind asociat atât cu avortul, cât şi cu naşterea prematură.

Afectarea fetală
Cel mai avansat şi mai grav stadiu al infecţiei intrauterine ascendente este infecţia fetală. Rata mortalităţii nounăscuţilor cu sepsis congenital neonatal variază între 25 şi 90%. Procentul variabil reflectă efectul vârstei gestaţionale asupra şanselor de supravieţuire. Un studiu care s-a concentrat asupra prematurilor sub 33 săptămâni a constatat că rata mortalităţii a fost de 33% pentru cei infectaţi şi de 17% pentru feţii neinfectaţi. Un alt studiu a arătat că bacteriemia fetală detectată prin cordocenteză a fost găsită la 33% din feţii cu culturi pozitive din lichidul amniotic şi la doar 4% din cei cu culturi negative. Astfel, infecţia fetală subclinică este mult mai frecventă decât cea recunoscută prin metode tradiţionale.

Travaliul prematur şi ruptura prematură a mebranelor ca raspunsuri adaptative
Debutul travaliului prematur în contextul unei infecţii intrauterine este un mecanism de apărare al gazdei cu valoare de protecţie vitală. Gazdele (mama şi / sau fătul ) ar semnala declanşarea travaliului pentru mamă cu scopul de a scăpa de ţesutul infectat şi de a-şi menţine capacitatea reproductivă. Mediatorii moleculari implicaţi în determinismul travaliului sunt aceeaşi care au avut rolul de a proteja gazda împotriva infecţiei (citokina şi alţi mediatori ai inflamaţiei). Punctul de vedere actual este că în cursul infecţiei intrauterine ascendente, microorganismele ajung la deciduă unde pot stimula reacţia inflamatorie locală, ca şi producţia de citokine proinflamatorii, chemokine şi mediatori ai inflamaţiei ( PAF, prostaglandine, leucotriene, specii reactive de oxigen, oxid nitric, etc.). Dacă acest proces inflamator nu este suficient pentru a induce travaliul, microorganismele pot traversa membrana amniotica intactă în lichidul amniotic unde pot stimula producerea de mediatori ai inflamaţiei de către macrofagele şi alte celule din lichidul amniotic. În final, microorganismele ce ajung la făt pot determina sindrom de răspuns inflamator sistemic, caracterizat de creşterea concentraţiilor plasmatice fetale de IL-6 şi alte citokine, precum şi de activarea neutrofilelor şi monocitelor.
Pînă acum, dovezile privind implicarea IL-1 şi TNF-α în mecanismul naşterii prematrure sunt convingătoare, rolul precis al altor mediatori proinflamatori rămâne să fie elucidat.Dovezi ale rolului IL-1 şi TNF-α în travaliul prematur:
• IL-1 şi TNF-α stimulează producţia de prostaglandine de către amnios, decidua şi miometru
• Decidua umană poate produce IL-1 şi TNF-α ca răspuns la produşii bacterieni
• Bioactivitatea şi concentraţia IL-1 şi TNF-α din lichidul amniotic sunt crescute la femeile cu travaliu prematur şi infecţie intraamniotică
• La gravidele cu ruptură prematură a membranelor şi infecţie intraamniotică, concentraţia IL-1 este mai mare în travaliu
• IL-1 şi TNF-α pot induce travaliu prematur când sunt administrate la animale gestante
• IL-1 din plasma fetală este mult crescută în caz de travaliu prematur cu infecţie intrauterină
• Ţesutul placentar obţinut de la femei aflate în travaliu prematur, în special cele care au corioamniotită, produce mari cantităţi de IL-1, faţă de ţesutul placentar de la gravide care nu sunt în travaliu
Există o redundanţă în reţeaua citokinelor, de aceea nu este clar dacă o anumită citokină este necesară pentru a semnala debutul travaliului. Recent s-a arătat că receptorii IL-1 tip I şi TNF-α tip I sunt esenţiaqli pentru travaliul prematur indus de infecţia bacteriană.
Invazia bacteriană din lichidul amniotic către făt poate duce la infecţie fetală şi la sindromul de răspuns inflamator fetal (SRIF). SRIF este o stare subclinică descrisă iniţial la feţii gravidelor cu travaliu prematur cu membrane intacte şi la feţii gravidelor cu ruptură prematură a membranelor şi este definit prin creşterea concentraţiei IL-6 în plasma fetală peste 11 pg/ml. IL-6 este un mediator major în răspunsul gazdei la infecţie şi la distrugerea tisulară capabil de a induce modificări fiziologice, biochimice şi imunologice, incluzând stimularea producerii proteinei C reactive de către ficat, activarea limfocitelor T şi natural killer, etc. Feţii cu SRIF au o rată mai mare a complicaţiilor neonatale iar gravidele au frecvent o invazie microbiană subclinicăa cavităţii amniotice. Se presupune că invazia bacteriană fetală este urmată de SRIF care poate progresa spre disfuncţie multiplă de organ, şoc septic şi deces fetal în absenţa naşterii prompte. Dovezi ale disfuncţiei multiple de organ în caz de SRIF includ creşterea concentraţiei plasmatice fetale de MMP-9, neutrofilie, creşterea numărului de hematii nucleate circulante şi creşterea concentraţiei plasmatice de G-CSF. Markerul histologic al SRIF este inflamaţia la nivelul cordonului ombilical (funisită) sau vasculita corionică. Nounăscuţii cu funisită au un risc crescut de sepsis neonatal, precum şi de morbiditate pe termen lung, care include displazia bronhopulmonară şi paralizia cerebrală. GravidelE cu ruptură prematură a membranelor şi cu SFIR fetal au un risc iminent de travaliu prematur, indiferent de statusul inflamator al lichidului amniotic, sugerând rolul esenţial al fătului în iniţierea travaliului prematur.
În plus, inflamaţia sistemică fetală sau chiar afectarea fetală poate să apară în absenţa travaliului, câmnd procesul inflamator nu implică mebranele corioamniotice şi decidua. Exemple sunt infecţiile virale hematogene fetale şi/sau alloimunizarea.

Mecanisme specifice implicate în ruptura prematură a membranelor
Activarea deciduei sau membranelor duce la ruptura prematură a membranelor (PROM), responsabilăde 40% din naşterile premature
Studiul histologic al membranelor la femei cu PROM indică scăderea numărului de fibre de colagen la nivelul membranelor, cu distrugerea tiparului arhitectural al acestor fibre şi depozite de materiale amorfe între ele. Modificări similare au fost constatate la nivelul mebranelor cervicale la gravide cu cezariană electivă la termen cu membrane intacte. Concluzoa este că deşi ruptura spontană a membranelor apare normal la sfârşitul primei faze a travaliului, procesul responsabil pentru acest fenomen începe înainte de debutul travaliului.
Studiul histologic la nivelul sediului rupturii au arătat o zonă cu morfologie alterată (ZMA), cu o scădere semnificativă a cantităţii de colagen tip I, III şi V şi expresie crescută a tenascinei (apare caracteristic în timpul remodelătii tisulare şi a vindecării leziunilor). Identificarea tenascinei indică injuria membranelor şi un pseudo proces de vindecare. Se pare că modificările din ZMA în cazul PROM sunt mult mai extinse. Aceste constatări de ordin morfologic şi biochimic concordă cu rezultatele studiilor biofizice care sugerează că ruptura membranelor este rezultatul acţiunii unui stress acut sau cronic pe arii localizate la nivelul membranelor cu rezistenţă slabă.
Proteinele matricei extracelulare, cum ar fi colagenul, sunt implicate în rezistenţa membranelor, în timp ce proprietăţile viscoelastice sunt atribuite elastinei. Disoluţia cimentului extracelular (fibronectina) pare a fi responsabilă pentru procesul care permite membranelor să se separe de deciduă după naşterea fătului. Fibronectinele sunt o familie importantă de proteine din constituţia cimentului extracelular. Fibronectina oncofetală poate fi găsită în vagin, atât în timpul naşterii la termen, cât şi în timpul naşterii premature. De aceea degradarea matricei extracelulare, detectată prin prezenţa fibronectinei oncofetale este un mecanism comun în travaliu.
Mecanismul precis al activării membranare/deciduale rămâne să fie elucidat. A fost propus rolul enzimelor ce degradează matricea extracelulară şi apoptoza. Mai multe studii au demonstrat creşterea disponibilităţii MMP-1 (colagenaza interstiţială), MMP-8 (neutrofil-colagenaza), MMP-9 (gelatinaza-B) şia neutrofil elastazei în lichidul amniotic la gravide cu PROM, comparativ cu gravidele cu travaliu prematur cu membrane intacte. Aspecte similare au demonstrate prin studiul membranelor amniotice după PROM. Şi plasmina este implicată în acest proces, degradând colagenul tip III, fibronectina şi laminina. Şi alte metaloproteinaze sunt probabil implicate, dar nu au fost studiate sistematic până în acest moment. Dovezile acumulate pînă în acest moment sugerează că apoptoza este un mecanism important pentru ruptura membranelor, care a fost asociată cu supraexpresia genelor pro-apoptotice. Unele metaloproteinaze, cum ar fi MMP-9, pot induce apoptoza la nivelul membranei amniotice.

Interacţiunea gene-mediu
Interacţiunea gene-mediu este importantă în înţelegerea multor multor afecţiuni complexe cum ar fi ateroscleroza, obezitatea, hipertensiunea, etc. Interacţiunea gene-mediu este prezentă atunci când riscul de boală (apariţie sau severitate) printre indivizii expuşi atât genotipic cât şi la factori de mediu este mai mare sau mai mic decât în prezenţa doar a factorilor genetici sau doar a celor de mediu singulari. Răspunsul inflamator este sub control genetic şi, de aceea, interacţiunea dintre genotipul gazdei şi microorganisme este importantă în determinarea susceptibilităţii şi a evoluţiei unei boli infecţioase. Un exemplu de astfel de interacţiune a fost raportat pentru vaginoza bacteriană, dintre o alelă a TNF-α şi naşterea prematură
Vaginoza bacteriană este un factor de risc pentru naşterea prematură. Studiile clinice randomizate în care s-au administrat antibiotice pentru prevenirea naşterii premature au furnizat rezultate contradictorii. Recent s-au raportat rezultatele unui studiu case-control în care cazurile de studiu au fost femei ce au născut prematur, iar lotul de control femei ce au născut la termen. Factorul de mediu a fost vaginoza bacteriană simptomatică. Alelele de interes au fost alela 2 a TNF-α, aceasta fiind asociată cu naşterea prematură spontană.
Observaţiile cheie au fost:
• Vaginoza bacteriană diagnosticată clinic este asociată cu un risc crescut de naştere prematură (OR 3,3)
• Gravidele purtătoare a alelei 2 a TNF-α au, de asemenea, un risc crescut de naştere prematură (OR 2,7)
• Gravidele purtătoare a alelei 2 a TNF-α cu vaginoză bacteriană au un risc de naştere prematură de 2-3 ori mai mare decât în cazurile de mai sus (OR 6,1), sugerând că interacţiune agene-mediu predispune la naştere prematură
Alte interacţiuni gene-mediu pot creşte susceptibilitatea la infecţie intrauterină, invazie microbiană fetală şi morbiditate neonatală.

Citeşte mai mult.

Dovezi ale rolului ischemiei utero-placentare / leziunilor vasculare ca mecanism patogen ce duce la naştere prematură:
• Ischemia uterină experimentală la primate este asociată cu travaliu prematur şi naştere
• Au fost raportate leziuni vasculare în vasele deciduale legate de placentă la 34% din gravidele cu travaliu prematur spontan cu membrane intacte şi la 35% din gravidele cu PROM, în timp ce doar 12% din gravidele care nasc la termen au astfel de leziuni
• Decolarea de placentă este mai frecventă la femei cu travaliu prematur cu membrane intacte sau membrane rupte decât la femeile ce nasc la termen
• Absenţa transformării fiziologice în segmentul miometrial al arteriolelor spiralate a fost constatat la gravisele cu travaliu prematur cu membrane intacte sau PROM. Această anomalie a fost asociată anterior cu preeclampsia şi cu restricţia de creştere intrauterină
• Gravidele cu travaliu prematur şi membrane intacte care au velocimetrie Doppler anormală pe arterele uterine (indici de impedanţă crescuţi la circulaţia sângelui în arterele uterine) nasc mai frecvent prematur decât gravidele cu velocimetrie normală
• Frecvenţa feţilor mici pentru vârsta gestaţională este mai mare la femei ce au născut după un travaliu prematur cu membrane intacte sau PROM

Leziunile vasculare ce compromit circulaţia uterină sunt implicate atât în restricţia de creştere intrauterină cât şi în travaliu prematur.
Mecanismul molecular responsabil pentru declanşarea travaliului prematur în caz de ischemie nu a fost stabilit. A fost propus rolul sistemului renină-angiotensină (prezent în membranele fetale, iar ischemia uterină creşte producţia de renină la nivelul uterului). Angiotensina II poate induce contractilitate miometrială fie direct, fie prin intermediul eliberării de prostaglandine.
Când ischemia utero-placentară este suficient de severă pentru a duce la necroză deciduală şi hemoragie, trombina poate activa mecanismul comun ce duce la declanşarea travaliului.

Dovezi în acest sens sunt:
• Decidua este o sursă bogată de factor tisular, iniţiator al coagulării şi al activării trombinei
• Admninistrarea intrauterină de sânge integral la sobolani gestanţi activează contractilitatea uterină, în timp ce sângele heaprinizat nu induce contracţii, prin blocarea generării de trombină
• Sângele proaspăt stimulează contractilitatea miometrială in vitro şi acest efect este parţial blocat de incubarea cu hirudină, un blocant al trombinei
• Trombina stimulează contractilitatea miometrială într-o manieră dependentă de doză
• Trombina stimulează producţia de MMP-1, activator al plasminogenului de tip urokinază (uPA) şi activator al plasminogenului de tip tisular (Tpa) de către celulele endometriale stromale din culturi. MMP-1 poate digera colagenul direct, iar uPA şi tPA catalizează transformarea plasminogenului în plasmină, care degradează colagenul de tip III şi fibronectina, componente importante ale substanţei extracelulare de la nivelul membranelor corioamniotice
• Complexul trombină / antitrombină marker in vivo al generării de trombină are concentraţie crescută în plasmă şi în lichidul amniotic la gravide cu travaliu prematur şi la cele cu PROM
• Creşterea concentraţiei plasmatice a complexului trombină / antitrombină la gravide în trimestrul II este asociat cu PROM ulterior

Faptul că trombina poate juca un rol improtant în contractilitatea uterină poate explica observaţiile clinice conform cărora hematoamele retroplacentare din prima parte a sarcinii sunt asociate cu naşterea prematură, iar sângerarea vaginală în primul sau al doilea trimestru este un factor de risc pentru naşterea prematură.
Deşi unii autori propun hipoxia fetală drept cauză de travaliu prematur, studii bazate pe cordocenteze au indicat că hipoxia şi acidoza metabolică fetală nu sunt mai frecvente la gravide cu travaliu prematur şi membrane intacte care nasc prematur faţă de cele care nasc la termen. Similar, hipoxia fetală nu este mai frecventă la gravide cu PROM.
De aceea hipoxia fetală nu trebuie considerată având un rol similar ischemiei uterine, neexistând la momentul actual dovezi care să susţină rolul hipoxiei fetale drept cauză de naştere prematură.

Citeşte mai mult.

Întrebarea principală este cum sesizează uterul întinderea fibrelor musculare şi cum aceste forţe mecanice induc modificări biochimice care vor declanşa travaliul. S-a constatat că progesteronul blochează expresia la nivelul miometrului a genei indusă de întinderea fibrelor uterine. Protein-kinazele activate de mitogeni au fost propuse de a media expresia ARNm c-fos indusă de întindere la nivelul fibrelor musculare netede uterine. În plus la efectul distensiei asupra miometrului, studii recente indică faptul că distensia poate avea impact asupra membranelor corioamniotice. De exemplu, studiile in vitro au demonstrat o creştere în producţia de colagenază, IL-8 şi prostaglandină E2 la fel ca şi de citokine stimulatoare ale coloniilor de celule B. Aceste observaţii furnizează o posibilă legaătură între forţele mecanice ce acţionează la nivelul unui uter supradestins şi ruptura membranelor.

Citeşte mai mult.

Recent, allorecunoaşterea, în care reacţiile citotoxice şi rejetul nu sunt consecinţe inevitabile ale expunerii la antigeni străini, a fost propusă ca o modalitate mai bună de descriere a relaţiei feto-materne. Aceasta are implicaţii pentru conceptul de rejet al allogrefei ca mecanism patogenic în obstetrică. A fost incriminat, de asemenea, rolul complementului şi al celulelor natural killer în rezultatele nefavorabile ale sarcinii, dar nu este clar dacă aceste sisteme au un rol în naşterea prematură.

Citeşte mai mult.

Dovezi ce sprijină rolul reacţiei de hipersensibilitate de tip I în travaliul prematur sunt :
• Fătul uman este expus la alergeni comuni, cum ar fi praful de casă. Alergenul Der p 1 a fost detectat atât în lichidul amniotic cât şi în sângele fetal. Mai mult, concentraţiile alergenului sunt mai mari în sângele fetal decât în cel matern.
• Reactivitatea specifică la alergen a fost demonstrată a fost demonstrată în sângele din cordonul ombilical la naştere, dar şi precoce, la 23 săptămâni de gestaţie, indicând reacţia fetală de recunoaştere a antigenului şi un răspuns imun fetal.
• Sarcina este considerată o stare în care este o preponderenţă a răspunsului prin citokine TH-2 care favorizează diferenţierea limfocitelor T CD4 spre fenotipul TH-2 şi producţia de IgE, imunoglobulina cheie necesară pentru reacţia de hipersensibilitate de tip I.
• Uterul gravid este o bogată sursă de mastocite, celulele efectoare ale răspunsului alergic.
• Mai multe produse ale degranulării mastocitelor, cum ar fi histamina şi prostaglandinele stimulează contractilitatea uterină.
• Degranularea farmacologică a mastocitelor cu un compus denumit ˝48/80˝ induce contracţii ale miometrului.
• Incubarea de ţesut miometrial de la animale sensibilizate şi nesensibilizate cu anticorpi anti-IgE induce contracţii ale miometrului.
• Benzi de miometru obţinute de la femei alergice la ragweed ( marijuana inferioară) arată creşterea contractilităţii miometriale la expunerea in vitro la alergen. În plus, sensibilitatea benzilor miometriale de la femei nealergice poate fi transferată pasiv prin preincubarea cu ser uman a benzilor miometriale
• Travaliul prematur şi naşterea pot fi induse prin expunere la alergeni la animale sensibilizate şi poate fi prevenită prin antagonişti de receptor H1 histaminic.

În concluzie există dovezi clinice şi experimentale că reacţia de hipersensibilitate de tip I poate determina naştere prematură, deşi frecvenţa acestui fenomen la rasa umană nu este cunoscută.

Citeşte mai mult.

Au fost propuse mai multe mecanisme fiziopatologice pentru a explica deficienţa fazei luteale, deşi etiologia precisă rămâne neclară. Suplimentarea cu progesteron la aceste paciente a fost raportată că îmbunătăţeşte rezultatul sarcinii (reduce rata avortului recurent) şi creşte rata de succes a sarcinii, dar nu în toate studiile. Recent, utilizarea de agonişti ai gonadotropin releasing hormone (Gn Rh) pentru a supresa creşterea hormonului luteinizanat în timpul ciclurilor de stimulare ovariană pentru fertilizarea in vitro duce la disfuncţia corpului galben şi, consecutiv, la niveluri / funcţie anormale a progesteronului şi estrogenilor la numeroase paciente infertile. O metaanaliză a studiilor randomizate a arătat că suplimentarea cu progesteron intramuscular în timpul fazei luteale creşte semnifictiv fertilitatea (rata de sarcini obţinute şi rata de sarcini care ating 24 săptămâni). Astfel, dovezile sugerează că progesteronul poate fi important în sarcina umană, în special în primele săptămâni de gestaţie. În afară de deficienţa fazei luteale, reducerea funcţiei progesteronului poate rezulta din alte mecanisme patologice, cum ar fi infecţia intrauterină. La animale de laborator, , naşterea prematură determinată de infecţia intrauterină ascendentă, bacterii sau lipopolizaharide este precedată de o scădere semnificativă a nivelului progesteronului seric, mecanismele fiind următoarele:
• Lipopolizaharidele şi citokinele proinflamatorii induc sinteza de prostaglandide şi, consecutiv, luteoliza
• Citokinele proinflamatorii au efect direct anti-gonadotropic, supresând astfel producţia de progesteron
• Citokinele proinflamatorii cresc sinteza oxid nitric-sintetazei, inhibând steroidogeneza care cuprinde şi producţia de progesteron

Unii autori afirmă că scăderea nivelului progesteronului seric nu ar fi mecanismul primar prin care inocularea intrauterină cu bacterii ar determina naşterea prematură la şoareci, de vreme ce intervalul până la naştere la animalele cu infecţie intrauterină este mai mic faţă de animalele ovariectomizate, în ciuda unui nivel mai mare a progesteronului seric la primele.
Gravidele cu PROM care au intrat spontan în travaliu şi au născut în primele 7 zile după cordocenteză au avut nivele medii plasmatice mai mari ale cortizolului fetal decât cele care au născut după 7 zile. Concentraţia cortizolului în plasma fetală (dar nu a cortizolului matern) a fost un factor de predicţie independent a duratei sarcinii după ajustarea pentru vârsta gestaţională şi rezultatele la culturile din lichidul amniotic. S-a constatat o corelaţie semnificativă între cortizolul plasmatic fetal şi concentraţia Il-6 în plasma fetală. Similar, gravidele cu travaliu prematur cu membrane intacte şi infecţie intrauterină (definită prin evidenţierea microorganismelor sau concentraţia IL-6 peste 2ng/ml în lichidul amniotic) au avut o concentraţie semnificativ mai mare a DHES şi cortizolului în lichidul amniotic faţă de gravidele fără infecţie sau faţă de cele care au născut la termen. Aceste dovezi sugerează că activarea axului hipotalamo-adrenal fetal poate fi prezentă şi este asociată cu infecţia intrauterină.

Deşi concentraţia medie a progesteronului în lichidul amniotic este mai mică la gravidele cu infecţie intraamniotică faţă de cele fără infecţie sau faţă de cele care au născut la termen, diferenţa nu este semnificativă statistic. Astfel, nu sunt date care să susţină scăderea concentraţiei progesteronului seric sau din lichidul amniotic înainte de debutul travaliului la specia umană. Oricum, pacientele ce au născut în primele 7 zile după amniocenteză au avut concentraţii de progesteron şi estradiol în lichidul amniotic mai mari decât cele care au născut după 7 zile.

S-a demonstrat că infecţia intrauterină este asociată cu creşterea citokinelor pro-inflamatorii (IL-1, TNF-α) În lichidul amniotic, membranele fetale, deciduă şi miometru. În contextul naşterii premature asociată cu infecţia, creşterea concentraţiei locale de IL-1b poate stimula NF-kappaB. Activarea NF-kappaB poate induce, pe lângă creşterea COX-2 şi a producţiei de prostaglandine, represia activităţii progesteronului, cu rezultat scăderea efectelor sale funcţionale şi, în consecinţă, naştere prematură.